POVESTEA CĂRȚILOR DE JOC - partea a doua

Răspândirea cărților de joc în Europa
La început, cărțile de joc erau executate manual și reprezentau adevărate opere de artă, din care cauză se vindeau la prețuri foarte mari, accesibile numai celor bogați. După introducerea, între anii 1420 - 1430, a gravurii în lemn, cărțile de joc s-au ieftinit, astfel încât, în scurt timp, a luat naștere o adevărată industrie a fabricării lor, al cărui monopol l-a deținut mult timp orașul Ulm din Germania.

În Franța, una din primele atestări certe despre cărțile de joc datează din anul 1392, când regele Carol al VI-lea (1380-1422) a cumpărat trei seturi de cărți de joc, aurite și frumos colorate de artistul miniaturist francez Jacquemin Gringonneur (Gringonier), care le-a confecționat din piele de oaie. Despre regele Carol al VI-lea, denumit și "Regele nebun" se spune că era un patimaș jucător de cărți, organizând partide interminabile aprinse cu favorita sa, Odette de Campdivers. Și alți regi ai Franței au fost mari jucători de cărți, mai ales după ce Caterina de Medici (1519-1589), soția lui Henric al II-lea (1643-1715), și cardinalul Mazarin (1602-1661), au adus din Italia, moda jocului de cărți. Despre regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715), supranumit și "Regele Soare", se spune că obișnuia să organizeze la Curte partide de cărți pe bani, ruinându-i pe nobili, cu a căror avere, și-a consolidat tot mai mult puterea.

Cărțile de joc dinainte de 1450 erau probabil pictate. Pachetul vânătoresc flamand, deținut de Muzeul Metropolitan de Artă din New York, este probabil cel mai vechi set complet de cărți de joc obișnuite fabricat în Europa în secolul al XV-lea. După 1450, fabricanții de cărți de joc din Ulm, Nürnberg și Augsburg au creat pachete de cărți tipărite. Cărțile de joc chiar au concurat cu imaginile religioase, devenind cele mai frecvente utilizări ale gravurilor în acea perioadă. Gravurile de toate tipurile erau colorate după imprimare fie manual, fie începând de prin 1450 prin șapirografiere.
La sfârșitul secolului al XIV-lea, europenii au schimbat figurile de pe cărțile mameluce pentru a-i reprezenta pe membrii famiilor regale europene și pe apropiații lor. Într-o descriere din anul 1377, primele cărți cu figuri au fost inițial un „Rege” așezat, un mareșal superior care ținea simbolul în sus și un mareșal mai mic care ținea simbolul în jos. Ultimele două corespund cu cărțile Ober și Unter din pachetele de cărți germane și elvețiene. Italienii și ibericii au înlocuit sistemul Ober/Unter cu „Cavaler” și „Fante” sau „Sota” înainte de 1390, probabil pentru a face cărțile mai ușor de distins. În Germania, cartea cu figuri cea mai mică s-a numit „Knave”, care însemna inițial băiat, astfel încât, în acest context, personajul ar putea reprezenta „prințul”, fiul regelui și al reginei; sensul valet a fost dezvoltat mai târziu. Reginele au apărut sporadic în pachete încă din 1377, în special în Germania. Deși germanii au abandonat Regina înaintea anilor 1500, francezii au introdus-o în pachetele de cărți și au pus-o imediat după Rege. Pachetele de 56 de cărți care conțineau un Rege, o Regină, un Cavaler și un Valet (ca în tarot) au devenit comune în secolul al XV-lea.
Până în secolul al XVII-lea, numele figurilor se deosebeau de la țară la țară și chiar de la o epocă la alta. Timp de un secol au fost acceptate urmatoarele nume pentru cei patru regi: David, Cezar, Alexandru Macedon și Carol cel Mare, reginele erau: Pallas, Argine, Rachel și Judith, iar valeți: Hector, Lahire, d'Ogier și Lancelot, ultimii doi fiind camarazi ai regelui Arthur, cavaleri ai Mesei Rotunde. De-a lungul timpului, pe cărțile de joc au mai aparut: Minerva, Hannibal, Solon, Platon, Cato, dar și Victor Hugo, Papa Pius al X-lea, țarina Alexandra și cancelarul german Bismark. O adevărată istorie și literatură ilustrată, ținând cont că a existat un set de cărți de joc cu chipurile personajelor din romanul "Cei trei mușchetari" de Al. Dumas - tatăl, în care Aramis și Anna de Austria erau de cupă, Athos și Lady de Winter – de treflă, d'Artagnan și Constance Bonacieux – de pică, iar Porthos și ducesa de Chevreuse – de caro. Revoluția Franceză din 1789 schimbă figurile de pe cărțile de joc în spiritul ideilor epocii, primind denumiri ca: "geniul războiului", "geniul păcii", "geniul comerțului", "geniul căsătoriei" ș.a. Napoleon Bonaparte a incercat, fără a reuși, să schimbe figurile și numele cărților de joc. El l-a însărcinat pe pictorul Curții, Jacques Louis David, să picteze alte cărți de joc, noile imagini preaslăvind, bineînțeles, conducerea și epoca napoleoniană.
Mult timp regele a fost cea mai valoroasă carte de joc, însă după Revoluția Franceză a apărut valoarea care taie suveranul, și anume Asul, iar pe la mijlocul secolului al XIX-lea, americanii au inviorat jocul de cărți inventînd o carte care poate să țină locul oricărei cărți, și anume “Nebunul” sau "Bufonul regelui", numit ulterior Joker, care ar însemna "Nebunul satului se crede oricine".
În Japonia, cărțile de joc au fost introduse de către negustorii portughezi pe la mijlocul secolului al XVI-lea, înainte de perioada izolaționistă a Japoniei.  Cărțile de joc au evoluat în timp pentru a fi „mai nipone” Primul pachet de cărți indigen japonez a fost Tenshō karuta, numit astfel după perioada Tenshō. Un joc numit „uta-garuta” conține cărți pe care au fost scrise poezii clasice. Versiunile ulterioare includ așa-numitele „hanafuda” sau cărți de flori, care au 12 exemplare cu tematică florală, una pentru fiecare lună din an și 48 de cărți într-un pachet. Nintendo, bine cunoscuta companie japoneză de jocuri de noroc, a fost inițial fondată pentru a vinde cărți hanafuda și, de fapt, încă o face. Cel mai important de reținut este faptul că simbolurile de pa cărțile de joc japoneze reprezintă cele patru elemente (vânt, foc, apă și pământ), anotimpurile și punctele cardinale. Ele semnifică totodată și lupta forțelor opuse victoriei. Cele treisprezece cărți din fiecare pachet sunt de fapt cele treisprezece luni lunare.

Jocul de cărți a avut și adversari înverșunați în Europa
De la răspândirea lor în Europa, cărțile de joc au avut nu numai susținători, ci și adversari înverșunați. În 1329, Episcopul de Wurtzbourg a interzis călugărilor din dioceza să să folosească în timpul liber, cărțile de joc. Sf. Bernardin le-a ars, iar alți clerici le-au anatemizat, pentru că exista opinia că cei care practică jocurile de cărți au legături cu diavolul, fiind vrăjitori. Alfonse al XI-lea (1312-1350), regele Castiliei, a dat în 1332 un edict prin care interzicea cavalerilor să atingă cărțile de joc. Într-o ordonanță din 1398 a șefului poliției din Paris, se arată că mulți meseriași și cetățeni își părăseau locul de muncă și familia în timpul zilelor lucrătoare pentru a merge să joace cărți și dupa ce își pierdeau banii și toată agoniseala se apucau de furat și de tâlhărit, și de aceea el cerea "să se interzică persoanelor de o asemenea condiție să joace în zilele lucrătoare, făptașii fiind pedepsiți cu inchisoare sau amendă, din care un sfert va reveni denunțătorului". Și în Italia jocul de cărți a fost interzis la început, fiind permis numai în zilele nelucrătoare și numai în anumite locuri, iar în 1376, autoritățile din Florența au interzis total jocul de cărți printr-un decret.

Evoluția jocurilor cu cărți de joc
În timp, s-au conceput diferite jocuri cu cărți, cum ar fi bacara, belota, canasta, pichet, whist, bridge etc., care sunt practicate fie în localurile destinate jocurilor de noroc (tripouri, cazinouri, cluburi), fie în familie sau cu prietenii. Unele jocuri s-au răspândit pe plan planetar, altele sunt folosite doar în anumite regiuni. Conceperea jocurilor a fost uneori favorizată de condiții locale. Astfel, despre poker se spune că a apărut și s-a răspândit în SUA, în secolul al XIX-lea, pentru a alunga plictiseala lungilor călătorii cu vaporul pe fluviul Mississippi.
Curios este faptul că există oameni care nu folosesc cărțile de joc în scopul pentru care acestea au fost create, ci le ... colecționează! Cea mai frumoasă colecție de cărți de joc se află în Anglia, numărul pachetelor fiind de peste 7.000. Printre cele mai interesante pachete de cărți de joc pare să fie cel destinat unui joc de pichet, executat la Viena, în 1818. Acesta este confecționat din discuri de os foarte subțiri, având pictate note muzicale pe dosul fiecărei cărți. Dacă se așează cărțile în ordinea importanței lor, se obține partitura unor cunoscute valsuri vieneze. Din colecția londoneză, cel mai valoros set de cărți este cel realizat în 1862, la care fiecare carte are imprimat pe verso câte un peisaj din Anglia, adevărate opere de artă.

În drumul lor către Europa, cărțile de joc au „migrat” prin India, Persia și Arabia, ajungând în Egipt. unde erau folosite de mameluci, casta militară conducătoare, de aceea aceste cărți de joc sunt denumite „mameluce”. În ciuda varietății mari de modele, cărțile de joc au păstrat uniformitatea structurii lor în cursul răspândirii lor spre vest. Fiecare set de cărți de joc, în general în număr de 52, era împărțit în 4 grupe, marcate cu simboluri (monede, cupe, ulcioare și săbii), iar fiecare grup conținea douăsprezece cărți împodobite cu desene abstracte sau caligrafice, cu primele două fiind, de obicei, cărți cu figuri ale regelui și vizirului iar următoarele zece fiind cărți cu cifre.
Cărțile de joc cu patru simboluri sunt semnalate pentru prima dată în peninsula italiană în 1365. Prezența lor este atestată în 1371 în Catalonia, în 1377 în Elveția și în 1380 în mai multe locații, inclusiv Florența și Paris. Utilizarea pe scară largă a cărților de joc în Europa poate fi urmărită, cu certitudine, începând din anul 1377. Într-o lucrare din anul 1379, cronicarul italian Niccolo de Coveluzzo ne spune că în orașul său Viterbo se juca naibis, denumire provenită de la jocul de origine indiană intitulat "naib". Cărțile de joc aveau ilustrații care reprezentau pe lângă personalități ale epocii, cum erau: Papa, Împăratul sau Cerșetorul, cele nouă muze, cele șase virtuți și cele șapte planete cunoscute la acea dată. Cele 4 simboluri, care în Italia erau cupa (paharul), moneda, măciuca și sabia, au suferit modificări la „migrarea” dintr-o țară europeană în alta. Astfel în Elveția acestea au devenit: trandafir, clopoțel, ghindă și scut, iar în Germania: inimă, clopoțel, ghindă și frunză, pentru ca în Franța să devină:  cœur (inimă, cupa), carreau (romb, carou), trèfle (trifoi, trefla) și pique (suliță, pica), adică cele folosite pe scară largă și astăzi, inclusiv în România. În Anglia, simbolurile franceze au continuat să fie folosite, ceea ce poate explica de ce în limba engleză treflele sunt numite „clubs” (cuvânt care în română poate fi tradus și prin trifoi) și picile sunt numite „spades” (adică suliță). În Franța, cărțile de joc numerotate se numeau piquet (de unde și numele jocului pichet), iar în Spania, unde parodiau turnirurile nobililor feudali și de aceea erau denumite hombre, adică omul.